Despre speranta si muzica

Poza pt web

Iata – prima mea incercare de a nu scrie despre teatru. Ci de a vorbi despre o alta arta. Despre (poate) cea mai sublima dintre toate artele existente – pentru simplul fapt ca poate vorbi oricarui om, indiferent de varsta, natie, rasa, limba vorbita, educatie. Voi vorbi, bineinteles despre muzica, despre frumusetea ei si despre puterea ei de a transpune pana si cele mai melancolice si disperate minti umane – de a o transpune in alte sfere, celeste, pline de miracol.

Dar de ce am ales sa postez asa ceva tocmai astazi? Pentru ca ieri si astazi, mai toata ziua, pregatindu-ma (asa cum fac mereu) pentru spectacolul de sambata, pe care il voi viziona la Opera din Bucuresti („Aida”, de Giuseppe Verdi) m-am apucat sa ascult (pe youtube ori din colectia personala) diverse fragmente din opera verdiana. Astazi, trecand prin toate duetele, ariile si ansamblurile minunate din povestea printesei etiopiene, am ajuns (nici eu nu mai stiu cum) sa trec de la Verdi la un compozitor mai putin cunoscut in Romania, dar cel putin la fel de interesant, fascinant: Amilcare Ponchielli, autorul mai cunoscutei „La Gioconda” (ciudat, nu?, cum unii autori sunt uitati si sunt „inghititi” de propria creatie…)

Dar sa ma intorc la discutia despre muzica. Si sa spun ca, ascultand scena judecatii din actul al IV-lea al operei lui Verdi, am simtit cum reusesc sa fac o calatorie cu 4000 ani in urma, peste mari si tari, si sa fiu partas direct la condamnarea lui Radames. Cat de straniu si, totusi, cat de minunat – prin cateva acorduri muzicale sa poti sa fii transportat degraba catre alte tinuturi, in alte epoci, poate chiar in alte lumi. Toate framantarile interioare ale principesei Amneris, roasa de gelozie si mistuita de flacara iubirii pentru generalul Radames…toata psihologia umana a disperarii este sondata prin muzica, prin toate acele tonalitati minore, amenintatoare, prin tunetele timpanelor din orchestra verdiana. Pot spune ca, deseori,e prea mult pentru mine, atat de mult incat imi dau lacrimile doar inchizand ochii si lasandu-ma aspirat de divinitatea muzicii.

Chiar scriind aceste randuri sunt invadat de diverse nostalgii, de frumuseti tomnatice, de o senzatie de lux al sufletului. Ponchielli a reusit, intr-adevar, sa faca doar cateva semne magice muzicale si sa trimita catre noi, catre inimile noastre o adevarata paleta de stari si emotii. O intrepatrundere minunata de melodicitate si sondari psihologice, un melanj de stiluri muzicale (pornind de la verismul care abia isi arata „coltii”, trecand prin belcantoul tipic italian si ajungand pana la adevarate ecouri pucciniene impresioniste), un amestec de tipologii si – uimitor sau nu – unul dintre putinele exemple de opere in care in rolurile principale se regasesc toate tipurile de voci importante: soprana, mezzo-soprana, contralto, tenor, bariton si bas.

Ponchielli, in 3 ore (4 acte) de opera a reusit ce nu multi au fost in stare: au aruncat publicului si ascultatorilor o franghie cu care acestia au putut si pot face o calatorie inapoi in timp, catre eternele ape albastre ale lagunei venetiene, ape ce au cunoscut iubirea, tradarea, moartea, sinuciderea si tot felul de alte pacate si ispite carnavalesti. Nu pot sa nu ma gandesc la superbul preludiu al „Giocondei”, care ne instaleaza in Venetia Renasterii sau la mirificele arii „Voce di donna” (ale personajului La Cieca, cersoatarea oarba, mama Giocondei), „Stella del marinar” (scurta, dar puternica arie a Laurei Badoero, rivala Giocondei), „Cielo e mar” (deja celebra romanta a tanarului Enzo Grimaldi, principele impartit intre cele doua femeie: Laura si Gioconda), terifiantul monolog „Si, morir ella de” (in care sotul Laurei, senatorul Alvise Badoero, isi varsa magnificul venin pe o muzica ce aminteste, in mare parte, de marele monolog al lui Iago din „Otello” al lui Verdi) sau melancolica „Suicidio” (vorbe rostite de o disperataGioconda, la un pas de o moarte violenta prin otravire). Si nu pot sa uit deja cliseicul „Dans al orelor”, ca parte a divertismentului din Actul al III-lea, la balul dat de Alvise.

Iata prin cate stari te poate duce muzica: de la viata la moarte, de la teroare la stralucire, de la iubire la ura. Nu cred ca exista arta mai completa si complexa decat muzica – muzica ce ne inalta si ne da speranta de iubire si viata!

Veste de premiera

afis limitless

Iata ca a sosit si momentul mult-asteptat: PREMIERA OFICIALA a spectacolului “Portrete I”. Si, cu aceasta ocazie, va astept, va invit sa fiti alaturi de noi in acest important moment artistic. Cu atat mai mult cu cat, o data cu premiera noastra, are loc si deschiderea noului club Limitless Pub&Bistro, care a luat locul fostului Brem Caffe. Cu alte cuvinte, locatia s-a imbracat in haine noi si va asteapta sa va delectati cu teatru si muzica de buna calitate, la un pahar savuros de bere sau vin rafinat! Iar mai jos va poftesc sa cititi cateva detalii despre spectacolul nostru!

10494630_731539836904329_5160302911176675855_n

Vă plimbaţi zilnic prin oraş. Treceţi mereu pe aceleaşi străzi. Vă treziţi şi vă îndreptaţi spre o ţintă precisă. / Niciodată nu întoarceţi privirea în dreapta sau în stânga. Niciodată nu zăboviţi cu privirea asupra detaliilor din jur. / V-aţi gândit vreodată că, poate, dacă v-aţi desprinde ochii de dalele trotuarului aţi descoperi lumea? / Nu trăim singuri.

Religia e un produs uman. Bigotismul şi falşii mântuitori sunt peste tot. Crucea lui Hristos e distrusă pe zi ce trece de perversitatea celor din jur. Ca să scăpăm, trebuie să fugim de viaţă, într-un han părăsit de Dumnezeu.

10743475_739768686088815_1166229392_n

Dragostea la prima vedere e greu de găsit. Dragostea la prima vedere e şi mai greu de păstrat. Să te-ndrăgosteşti e lucru mare. Iubirea e un joc, pe care doi copii îl joacă de-a lungul vieţii. Iubiţi, zâmbiţi şi aplaudaţi dragostea.

Sunt doar franturi, mici cioburi de portrete urbane pe care le puteti admira intr-o frumoasa oglinda teatrala.

10561700_731540720237574_4350978164578905134_n

Distributia: Lavinia Alexandru, Sebi Ghita, Antonio-Tadeus Mincă Minca,Radu-Cercel Mirela
Coordonare si coloana sonora: Tudor Sicomas
Procesare audio: Sebi Ghita
Indrumare artistica: Antonio Minca

Intrarea este libera, dar apreciem donatiile venite in spijinul actorilor nostri – tineri foarte talentati, aflati la inceput de drum, in cautare de incurajare.

Un spectacol marca Impro Velocity

10491168_731540616904251_4255699676967727800_n

10527823_731540096904303_2062838436449471282_n

10488079_731541900237456_6425116597310283111_n

Incurcaturi, haz si dragoste

8561050838_d48043256c

Dragi cititori si iubitori de teatru. A venit vremea pentru cea de-a doua mea postare. Si, coincidenta sau nu, ea va vorbi tot despre un spectacol al Teatrului Masca: „Cand dragostea poarta paslari”. Desi l-am vizionat si in urma cu un an, abia acum am gasit resursele interioare necesare sa ma asez in fata laptopului si sa tastez cateva randuri si cateva ganduri despre ceea ce am observat la acest spectacol.

8561051376_441cef33c1

Bucluc mare cand nebunia dragostei se impleteste cu cea a batranetii. Inca din cele mai vechi timpuri, autorii au incercat sa isi rada de bietii oameni trecuti de floarea varstei care incearca sa ramana vesnic tineri prin intermediul dragostei adolescentine. Insa, cum e si firesc, esecul acestora este iminent. De aceasta data, este vorba despre o canava de commedia dell’arte, pe care regizorul italian, Michele Modesto Casarin – regizor cu traditie in cadrul Teatrului Masca – a ales-o ca pretext pentru spectacolul sau (caci se stie prea bine, orice text este un pretext). „Cand dragostea poarta paslari” este un melanj perfect intre comedia bruta italiana si romantismul de sorginte franceza. Pe ici, pe colo sunt presarate poante contemporane, iar totul este invelit intr-o muzica adorabila, semnata de Gabriel Bassarabescu. De fapt, ceea ce a facut compozitorul a fost sa adapteze melodii celebre ale anilor ’80 si ’90 spre a le potrivi cu vocile actorilor, care canta live – ceva rar intalnit in teatrul romanesc actual.

8560999094_cec727fd9c

Distributia este una impresionanta, insumand nu mai putin de 10 roluri, toate principale – caci, asa cum se petrece si la Shakespeare ori Cehov – in commedia dell’arte rareori exista personaje secundare sau episodice. Iar spectacolul lui Michele Casarin este un spectacol de commedia dell’arte in forma sa cea mai pura. Pe langa costumele renascentiste impresionante (realizate de Licia Lucchese), intreaga actiune este brodata cu maiestrie asemenea reprezentatiilor date de vechii actori ambulanti in pietele publice din Europa. Cele doua roluri care conduc spectacolul, Cicognato Becchetone (tipologie de Dottore) si Pantalone de’ Bisognosi, sunt interpretate, ca de obicei cu maiestrie si atentie la detalii, de stralucitoarele Anamaria Pislaru si Dora Iftode, realizand astfel, doua travestiuri delicioase. In timp ce Anamaria Pislaru prezinta un Dottore cu o voce pitigaiata, toba de carte, dar ridicol in postura de indragostit, Dora Iftode aduce in fata publicului un Pantalone ramolit, avand un reflex involuntar nu foarte elegant (dar care va las pe dumneavoastra sa-l descoperiti) si plin de aere de mare curtezan. In completarea celor doua actrite vin cele doua cupluri de indragostiti: Isabella (fiica lui Pantalone, interpretata de Alina Craita) si Capitano Spingarda (interpretat de Cosmin Cretu), Flaminio (fiul lui Pantalone, interpretat de Cristian Neacsu) si Biancifiore (fiica lui Cicognato, interpretata de Emilia Manea). Fiecare dintre cei patru actori si-a luat in serios rolul care i s-a atribuit si, astfel, au reusit sa construiasca relatii puternice unii cu ceilalti. Alina Craita intruchipeaza o tipologie de indragostita rautacioasa, baietoasa, aducand deseori cu celebra Catarina din „Imblanzirea scorpiei” a lui Shakespeare. Pe de cealalta parte, Emilia Manea in Biancifiore da dovada de o inocenta si o naivitate vecine cu prostia – nu degeaba Pantalone o insulta spunandu-i ca „la imparteala inteligentei, tu ai lipsit”. Cristian Neacsu este adorabil ca Flaminio, fratele prostut, efeminat si zapacit al Isabellei, in timp ce Cosmin Cretu intruchipeaza un Capitano mai putin obisnuit – nu este atat de las si de fricos cum este, in general, acest tip de personaj, ci are, mai degraba, puternice influente romantice. Nu in ultimul rand, cele doua cupluri de servitori, cei care „fac si desfac” totul de-a lungul actiunii sunt intruchipati cu talent si fin umor de catre patru tineri actori: Eugen Fetescu (Capestro), Razvan Teodorescu (Traccanigno), Ioana Rufu (Franceschina) si Georgiana Vratiu (Oliva). Asemenea celor patru indragostiti, si ei reusesc sa starneasca admiratia, aplauzele si rasetele spectatorilor prin giumbuslucurile si smecheriile de care se tin de-a lungul spectacolului. Eugen Fetescu se remarca prin compozitia pe care o creeaza in servitorul cocosat si rautacios al lui Dottore, in timp ce Razvan Teodorescu se afla la polul opus, ca un prostut Arlecchino, care face tumbe, ia bataie de la toate personajele si cauta disperat sa-si potoleasca foamea de dragoste. In completarea lor vin cele doua servitoare: Ioana Rufu este o Franceschina simpatica, deseori incercand sa fie autoritara (evident, aceasta mica schema nu ii iese) cu Capestro, ajungand in cele din urma sa formeze un fericit cuplu cu Traccanigno; pe de cealalta parte, Oliva Georgianei Vratiu se dovedeste a fi pe masura stapanei sale, Isabella – asemenea acesteia este rautacioasa, dura, aproape masculina, dar sigura pe sine, caracteristici pe care actrita le scoate in evidenta extrem de bine.

„Cand dragostea poarta paslari” – o bijuterie de spectacol, o explozie de artificii, o interpretare de zile mari, un Spectacol de Teatru!

8561002218_efe450211f

Fotografii preluate de pe site-ul www.masca.ro

Mai e Moliere contemporanul nostru?

15065025577_b14b803b2f_o

Cât de contemporane mai pot fi textele unor autori ca Plaut, Shakespeare sau Molière? Ce mai pot aduce piesele lor nou în peisajul cultural şi social actual, mai ales în ţara noastră? De fiecare dată, cu fiecare premieră, Teatrul Masca şi conducătorul lui, Mihai Mălaimare, ne demonstrează că totul e posibil, cu atât mai mult cu cât trăim într-o Românie identică cu ceea ce afirmă marii autori în operele lor.

Am fost si eu la Teatrul Masca, odata cu deschiderea stagiunii aniversare cu numarul 25. Am fost cu ocazia Zilei Bloggerilor – moment care m-a si facut sa iau decizia de a-mi crea un blog artistic. Ceea ce am vazut nu a putut decat sa ma incante ca fac parte din lumea artistica romaneasca si ca ma numar printre fanii si prietenii Teatrului Masca. De ce? Simplu… Motivul se numeste „Vicleniile lui Scapino”.

15064949600_c2c052fedf_o

Directorul Teatrului Masca a decis că e momentul să fie readus în actualitate un text mai puţin jucat al lui Molière, dar foarte cunoscut de publicul bucureştean, mai ales datorită spectacolului realizat în anii 1990 la Teatrul Nottara, cu Horaţiu Mălaele în rolul principal. Aşa cum şi regizorul a punctat în micul discurs ce a precedat reprezentaţia, acel spectacol avea loc într-un moment dramatic al ţării noastre, iar toată montarea era îndreptată spre personajul principal, cel care mânuia totul. De data aceasta, Mihai Mălaimare a ales ca, din nou, să pună în evidenţă nu doar un artist, ci întreaga trupă pe care o coordonează. Astfel, distribuţia formată, în mare parte din generaţia tânără a teatrului, creează un spectacol închegat, în care niciunul dintre personaje nu pare a fi mai presus de celelalte.

15064851809_9c5dab26ae_o

Si pentru ca niciun spectacol de teatru nu poate exista fara actori, iata, in continuare, cateva opinii personale si complet subiective despre frumosii artisti ai teatrului. Rolul cel mai dificil, complex şi cu cea mai lungă întindere, Scapino, i-a revenit lui Massimilliano Nugnes. Tânărul actor se ridică cu brio la aşteptările pe care oricine le poate avea faţă de acest personaj. Este extrem de carismatic, agil şi ager, scoţând la iveală toată isteţimea şi ascuţimea minţii, atât de caracteristice lui Scapino. Prospeţimea adusă de vârsta fragedă a actorului aduce un plus de savoare rolului. Eugen Fetescu, cel care are sarcina de a întruchipa pe ce de-al doilea servitor al spectacolului, Silvestre, reuşeşte să îşi transfere personajul dintr-un plan aparent secundar într-unul principal. Momentul de maximă virtuozitate şi umor al rolului – cel în care se preschimbă într-un „rachet moldovean” – este realizat impecabil şi stârneşte hohote de râs şi ropote de aplauze în rândul spectatorilor. Cei doi bătrâni, cei doi „Pantalone”, ai textului, Geronte şi Argante, sunt interpretaţi de doi actori din garda mai veche a teatrului: Aurel Sandu şi Valentin Mihalache. Deşi, aparent, au fost distribuiţi în două roluri asemănătoare cu ceea ce au mai avut de realizat în „Slugă la doi stăpâni”, amândoi reuşesc să se auto-depăşească şi să creioneze două personaje complet diferite. Aurel Sandu este un Geronte ce aminteşte, parcă, de micii „baroni” locali, ahtiaţi după bani, avari şi interesaţi doar de sporirea vistieriei, în timp ce Valentin Mihalache întruchipează un Argante decrepit, dar sprinten, din punct de vedere fizic, o victimă perfectă pentru vicleniile mânuite cu iscusinţă de Scapino. Cei doi tineri îndrăgostiţi, Octave şi Leandre, au revenit unor tineri extrem de talentaţi şi carismatici – Robert Poiană şi Cristian Neacşu. Primul dintre aceştia creează, s-ar putea spune, un adevărat rol de compoziţie, bâlbâiala şi cascadele de cuvinte ce-i ies din gură făcându-l să îşi demonstreze limitele îndepărtate până unde poate ajunge cu tehnica actoricească. Cristian Neacşu, pe de cealaltă parte, aduce un plus de nobleţe rolului său, fiind ajutat şi de statura ceva mai impozantă şi de fizicul plăcut, de „Făt-Frumos” din basme. De remarcat sunt cele două interprete ale fetelor Hyacinthe şi Zerbinette, „drăguţele” lui Octave şi Cleante. Deşi pe alocuri repetând rolul pe care îl are în „Neguţătoarea din Veneţia”, Oana Dragnea (Hyacinthe) reuşeşte să prezinte o fetişcană răsfăţată, plină de toane şi nu întocmai strălucită din punct de vedere intelectual, dar care stârneşte simpatia şi hohotele publicului. În paralele cu ea, Ioana Rufu creează o Zerbinette la fel de săracă cu duhul ca şi partenera ei de scenă, plină de viaţă, în acelaşi timp, şi de nerv comic – de apreciat, în special, tehnica râsului care caracterizează personajul de la prima sa apariţie. Nu în ultimul rând, personajul de coloratură al spectacolului, Nerine, interpretată de Laura Duică, deşi apare doar la final, reuşeşte să convingă prin forţa insuflată rolului şi prin compoziţia creată.

Cat despre spectacol in sine, nu pot decat sa ii aduc laude domnului Mihai Malaimare. Din nou ne-a aratat ca este un fin cunoscator al marilor clasici, un atent maestru al detaliilor si un modelator, in adevaratul sens al cuvantului, al trupului actorilor. Montarea în sine a „Vicleniilor lui Scapino” este spectaculoasă din punct de vedere al actorilor. Se observă că regizorul a dorit să îi pună în valoare pe toţi cei implicaţi în spectacol şi le-a oferit, pe lângă partiturile date de text, momente solistice în plus, pentru a le evidenţia întreaga gamă de posibilităţi de exprimare – pornind de la corporalitate şi ajungând până la momente vocale (să nu uităm duetul dintre Scapino şi Argante, în care cei doi deplâng soarta justiţiei).

Nu in ultimul rand, Spaţiul gândit de Puiu Antemir şi care duce cu gândul la un Napoli sau o Veneţie îndepărtate ajută mişcarea continuă a personajelor – mişcare care, pe alocuri, ar aminti de jocul păpuşilor mecanice dintr-un ceasornic care a luat-o razna. În acelaşi timp, costumele Sandei Mitache subliniază contemporaneitatea alarmantă a piesei şi a relaţiilor dintre personaje, iar muzica semnată de Gabriel Bassarabescu aduce un plus de savoare scenelor tensionate.

Multumesc, Teatrul Masca, pentru o seara de adevarata bucurie si implinire sufleteasca! În aşteptarea unei noi bijuterii a Teatrului Masca, vă invit să savuraţi această artă a comediei – „Vicleniile lui Scapino”.

15072543819_8f78ce3103_o