Mai e Moliere contemporanul nostru?

15065025577_b14b803b2f_o

Cât de contemporane mai pot fi textele unor autori ca Plaut, Shakespeare sau Molière? Ce mai pot aduce piesele lor nou în peisajul cultural şi social actual, mai ales în ţara noastră? De fiecare dată, cu fiecare premieră, Teatrul Masca şi conducătorul lui, Mihai Mălaimare, ne demonstrează că totul e posibil, cu atât mai mult cu cât trăim într-o Românie identică cu ceea ce afirmă marii autori în operele lor.

Am fost si eu la Teatrul Masca, odata cu deschiderea stagiunii aniversare cu numarul 25. Am fost cu ocazia Zilei Bloggerilor – moment care m-a si facut sa iau decizia de a-mi crea un blog artistic. Ceea ce am vazut nu a putut decat sa ma incante ca fac parte din lumea artistica romaneasca si ca ma numar printre fanii si prietenii Teatrului Masca. De ce? Simplu… Motivul se numeste „Vicleniile lui Scapino”.

15064949600_c2c052fedf_o

Directorul Teatrului Masca a decis că e momentul să fie readus în actualitate un text mai puţin jucat al lui Molière, dar foarte cunoscut de publicul bucureştean, mai ales datorită spectacolului realizat în anii 1990 la Teatrul Nottara, cu Horaţiu Mălaele în rolul principal. Aşa cum şi regizorul a punctat în micul discurs ce a precedat reprezentaţia, acel spectacol avea loc într-un moment dramatic al ţării noastre, iar toată montarea era îndreptată spre personajul principal, cel care mânuia totul. De data aceasta, Mihai Mălaimare a ales ca, din nou, să pună în evidenţă nu doar un artist, ci întreaga trupă pe care o coordonează. Astfel, distribuţia formată, în mare parte din generaţia tânără a teatrului, creează un spectacol închegat, în care niciunul dintre personaje nu pare a fi mai presus de celelalte.

15064851809_9c5dab26ae_o

Si pentru ca niciun spectacol de teatru nu poate exista fara actori, iata, in continuare, cateva opinii personale si complet subiective despre frumosii artisti ai teatrului. Rolul cel mai dificil, complex şi cu cea mai lungă întindere, Scapino, i-a revenit lui Massimilliano Nugnes. Tânărul actor se ridică cu brio la aşteptările pe care oricine le poate avea faţă de acest personaj. Este extrem de carismatic, agil şi ager, scoţând la iveală toată isteţimea şi ascuţimea minţii, atât de caracteristice lui Scapino. Prospeţimea adusă de vârsta fragedă a actorului aduce un plus de savoare rolului. Eugen Fetescu, cel care are sarcina de a întruchipa pe ce de-al doilea servitor al spectacolului, Silvestre, reuşeşte să îşi transfere personajul dintr-un plan aparent secundar într-unul principal. Momentul de maximă virtuozitate şi umor al rolului – cel în care se preschimbă într-un „rachet moldovean” – este realizat impecabil şi stârneşte hohote de râs şi ropote de aplauze în rândul spectatorilor. Cei doi bătrâni, cei doi „Pantalone”, ai textului, Geronte şi Argante, sunt interpretaţi de doi actori din garda mai veche a teatrului: Aurel Sandu şi Valentin Mihalache. Deşi, aparent, au fost distribuiţi în două roluri asemănătoare cu ceea ce au mai avut de realizat în „Slugă la doi stăpâni”, amândoi reuşesc să se auto-depăşească şi să creioneze două personaje complet diferite. Aurel Sandu este un Geronte ce aminteşte, parcă, de micii „baroni” locali, ahtiaţi după bani, avari şi interesaţi doar de sporirea vistieriei, în timp ce Valentin Mihalache întruchipează un Argante decrepit, dar sprinten, din punct de vedere fizic, o victimă perfectă pentru vicleniile mânuite cu iscusinţă de Scapino. Cei doi tineri îndrăgostiţi, Octave şi Leandre, au revenit unor tineri extrem de talentaţi şi carismatici – Robert Poiană şi Cristian Neacşu. Primul dintre aceştia creează, s-ar putea spune, un adevărat rol de compoziţie, bâlbâiala şi cascadele de cuvinte ce-i ies din gură făcându-l să îşi demonstreze limitele îndepărtate până unde poate ajunge cu tehnica actoricească. Cristian Neacşu, pe de cealaltă parte, aduce un plus de nobleţe rolului său, fiind ajutat şi de statura ceva mai impozantă şi de fizicul plăcut, de „Făt-Frumos” din basme. De remarcat sunt cele două interprete ale fetelor Hyacinthe şi Zerbinette, „drăguţele” lui Octave şi Cleante. Deşi pe alocuri repetând rolul pe care îl are în „Neguţătoarea din Veneţia”, Oana Dragnea (Hyacinthe) reuşeşte să prezinte o fetişcană răsfăţată, plină de toane şi nu întocmai strălucită din punct de vedere intelectual, dar care stârneşte simpatia şi hohotele publicului. În paralele cu ea, Ioana Rufu creează o Zerbinette la fel de săracă cu duhul ca şi partenera ei de scenă, plină de viaţă, în acelaşi timp, şi de nerv comic – de apreciat, în special, tehnica râsului care caracterizează personajul de la prima sa apariţie. Nu în ultimul rând, personajul de coloratură al spectacolului, Nerine, interpretată de Laura Duică, deşi apare doar la final, reuşeşte să convingă prin forţa insuflată rolului şi prin compoziţia creată.

Cat despre spectacol in sine, nu pot decat sa ii aduc laude domnului Mihai Malaimare. Din nou ne-a aratat ca este un fin cunoscator al marilor clasici, un atent maestru al detaliilor si un modelator, in adevaratul sens al cuvantului, al trupului actorilor. Montarea în sine a „Vicleniilor lui Scapino” este spectaculoasă din punct de vedere al actorilor. Se observă că regizorul a dorit să îi pună în valoare pe toţi cei implicaţi în spectacol şi le-a oferit, pe lângă partiturile date de text, momente solistice în plus, pentru a le evidenţia întreaga gamă de posibilităţi de exprimare – pornind de la corporalitate şi ajungând până la momente vocale (să nu uităm duetul dintre Scapino şi Argante, în care cei doi deplâng soarta justiţiei).

Nu in ultimul rand, Spaţiul gândit de Puiu Antemir şi care duce cu gândul la un Napoli sau o Veneţie îndepărtate ajută mişcarea continuă a personajelor – mişcare care, pe alocuri, ar aminti de jocul păpuşilor mecanice dintr-un ceasornic care a luat-o razna. În acelaşi timp, costumele Sandei Mitache subliniază contemporaneitatea alarmantă a piesei şi a relaţiilor dintre personaje, iar muzica semnată de Gabriel Bassarabescu aduce un plus de savoare scenelor tensionate.

Multumesc, Teatrul Masca, pentru o seara de adevarata bucurie si implinire sufleteasca! În aşteptarea unei noi bijuterii a Teatrului Masca, vă invit să savuraţi această artă a comediei – „Vicleniile lui Scapino”.

15072543819_8f78ce3103_o

Reclame

Un gând despre &8222;Mai e Moliere contemporanul nostru?&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s