Dragi cititori si iubitori de teatru. A venit vremea pentru cea de-a doua mea postare. Si, coincidenta sau nu, ea va vorbi tot despre un spectacol al Teatrului Masca: „Cand dragostea poarta paslari”. Desi l-am vizionat si in urma cu un an, abia acum am gasit resursele interioare necesare sa ma asez in fata laptopului si sa tastez cateva randuri si cateva ganduri despre ceea ce am observat la acest spectacol.
Bucluc mare cand nebunia dragostei se impleteste cu cea a batranetii. Inca din cele mai vechi timpuri, autorii au incercat sa isi rada de bietii oameni trecuti de floarea varstei care incearca sa ramana vesnic tineri prin intermediul dragostei adolescentine. Insa, cum e si firesc, esecul acestora este iminent. De aceasta data, este vorba despre o canava de commedia dell’arte, pe care regizorul italian, Michele Modesto Casarin – regizor cu traditie in cadrul Teatrului Masca – a ales-o ca pretext pentru spectacolul sau (caci se stie prea bine, orice text este un pretext). „Cand dragostea poarta paslari” este un melanj perfect intre comedia bruta italiana si romantismul de sorginte franceza. Pe ici, pe colo sunt presarate poante contemporane, iar totul este invelit intr-o muzica adorabila, semnata de Gabriel Bassarabescu. De fapt, ceea ce a facut compozitorul a fost sa adapteze melodii celebre ale anilor ’80 si ’90 spre a le potrivi cu vocile actorilor, care canta live – ceva rar intalnit in teatrul romanesc actual.
Distributia este una impresionanta, insumand nu mai putin de 10 roluri, toate principale – caci, asa cum se petrece si la Shakespeare ori Cehov – in commedia dell’arte rareori exista personaje secundare sau episodice. Iar spectacolul lui Michele Casarin este un spectacol de commedia dell’arte in forma sa cea mai pura. Pe langa costumele renascentiste impresionante (realizate de Licia Lucchese), intreaga actiune este brodata cu maiestrie asemenea reprezentatiilor date de vechii actori ambulanti in pietele publice din Europa. Cele doua roluri care conduc spectacolul, Cicognato Becchetone (tipologie de Dottore) si Pantalone de’ Bisognosi, sunt interpretate, ca de obicei cu maiestrie si atentie la detalii, de stralucitoarele Anamaria Pislaru si Dora Iftode, realizand astfel, doua travestiuri delicioase. In timp ce Anamaria Pislaru prezinta un Dottore cu o voce pitigaiata, toba de carte, dar ridicol in postura de indragostit, Dora Iftode aduce in fata publicului un Pantalone ramolit, avand un reflex involuntar nu foarte elegant (dar care va las pe dumneavoastra sa-l descoperiti) si plin de aere de mare curtezan. In completarea celor doua actrite vin cele doua cupluri de indragostiti: Isabella (fiica lui Pantalone, interpretata de Alina Craita) si Capitano Spingarda (interpretat de Cosmin Cretu), Flaminio (fiul lui Pantalone, interpretat de Cristian Neacsu) si Biancifiore (fiica lui Cicognato, interpretata de Emilia Manea). Fiecare dintre cei patru actori si-a luat in serios rolul care i s-a atribuit si, astfel, au reusit sa construiasca relatii puternice unii cu ceilalti. Alina Craita intruchipeaza o tipologie de indragostita rautacioasa, baietoasa, aducand deseori cu celebra Catarina din „Imblanzirea scorpiei” a lui Shakespeare. Pe de cealalta parte, Emilia Manea in Biancifiore da dovada de o inocenta si o naivitate vecine cu prostia – nu degeaba Pantalone o insulta spunandu-i ca „la imparteala inteligentei, tu ai lipsit”. Cristian Neacsu este adorabil ca Flaminio, fratele prostut, efeminat si zapacit al Isabellei, in timp ce Cosmin Cretu intruchipeaza un Capitano mai putin obisnuit – nu este atat de las si de fricos cum este, in general, acest tip de personaj, ci are, mai degraba, puternice influente romantice. Nu in ultimul rand, cele doua cupluri de servitori, cei care „fac si desfac” totul de-a lungul actiunii sunt intruchipati cu talent si fin umor de catre patru tineri actori: Eugen Fetescu (Capestro), Razvan Teodorescu (Traccanigno), Ioana Rufu (Franceschina) si Georgiana Vratiu (Oliva). Asemenea celor patru indragostiti, si ei reusesc sa starneasca admiratia, aplauzele si rasetele spectatorilor prin giumbuslucurile si smecheriile de care se tin de-a lungul spectacolului. Eugen Fetescu se remarca prin compozitia pe care o creeaza in servitorul cocosat si rautacios al lui Dottore, in timp ce Razvan Teodorescu se afla la polul opus, ca un prostut Arlecchino, care face tumbe, ia bataie de la toate personajele si cauta disperat sa-si potoleasca foamea de dragoste. In completarea lor vin cele doua servitoare: Ioana Rufu este o Franceschina simpatica, deseori incercand sa fie autoritara (evident, aceasta mica schema nu ii iese) cu Capestro, ajungand in cele din urma sa formeze un fericit cuplu cu Traccanigno; pe de cealalta parte, Oliva Georgianei Vratiu se dovedeste a fi pe masura stapanei sale, Isabella – asemenea acesteia este rautacioasa, dura, aproape masculina, dar sigura pe sine, caracteristici pe care actrita le scoate in evidenta extrem de bine.
„Cand dragostea poarta paslari” – o bijuterie de spectacol, o explozie de artificii, o interpretare de zile mari, un Spectacol de Teatru!
Fotografii preluate de pe site-ul www.masca.ro
Idei Teatrale 