Despre speranta si muzica

Poza pt web

Iata – prima mea incercare de a nu scrie despre teatru. Ci de a vorbi despre o alta arta. Despre (poate) cea mai sublima dintre toate artele existente – pentru simplul fapt ca poate vorbi oricarui om, indiferent de varsta, natie, rasa, limba vorbita, educatie. Voi vorbi, bineinteles despre muzica, despre frumusetea ei si despre puterea ei de a transpune pana si cele mai melancolice si disperate minti umane – de a o transpune in alte sfere, celeste, pline de miracol.

Dar de ce am ales sa postez asa ceva tocmai astazi? Pentru ca ieri si astazi, mai toata ziua, pregatindu-ma (asa cum fac mereu) pentru spectacolul de sambata, pe care il voi viziona la Opera din Bucuresti („Aida”, de Giuseppe Verdi) m-am apucat sa ascult (pe youtube ori din colectia personala) diverse fragmente din opera verdiana. Astazi, trecand prin toate duetele, ariile si ansamblurile minunate din povestea printesei etiopiene, am ajuns (nici eu nu mai stiu cum) sa trec de la Verdi la un compozitor mai putin cunoscut in Romania, dar cel putin la fel de interesant, fascinant: Amilcare Ponchielli, autorul mai cunoscutei „La Gioconda” (ciudat, nu?, cum unii autori sunt uitati si sunt „inghititi” de propria creatie…)

Dar sa ma intorc la discutia despre muzica. Si sa spun ca, ascultand scena judecatii din actul al IV-lea al operei lui Verdi, am simtit cum reusesc sa fac o calatorie cu 4000 ani in urma, peste mari si tari, si sa fiu partas direct la condamnarea lui Radames. Cat de straniu si, totusi, cat de minunat – prin cateva acorduri muzicale sa poti sa fii transportat degraba catre alte tinuturi, in alte epoci, poate chiar in alte lumi. Toate framantarile interioare ale principesei Amneris, roasa de gelozie si mistuita de flacara iubirii pentru generalul Radames…toata psihologia umana a disperarii este sondata prin muzica, prin toate acele tonalitati minore, amenintatoare, prin tunetele timpanelor din orchestra verdiana. Pot spune ca, deseori,e prea mult pentru mine, atat de mult incat imi dau lacrimile doar inchizand ochii si lasandu-ma aspirat de divinitatea muzicii.

Chiar scriind aceste randuri sunt invadat de diverse nostalgii, de frumuseti tomnatice, de o senzatie de lux al sufletului. Ponchielli a reusit, intr-adevar, sa faca doar cateva semne magice muzicale si sa trimita catre noi, catre inimile noastre o adevarata paleta de stari si emotii. O intrepatrundere minunata de melodicitate si sondari psihologice, un melanj de stiluri muzicale (pornind de la verismul care abia isi arata „coltii”, trecand prin belcantoul tipic italian si ajungand pana la adevarate ecouri pucciniene impresioniste), un amestec de tipologii si – uimitor sau nu – unul dintre putinele exemple de opere in care in rolurile principale se regasesc toate tipurile de voci importante: soprana, mezzo-soprana, contralto, tenor, bariton si bas.

Ponchielli, in 3 ore (4 acte) de opera a reusit ce nu multi au fost in stare: au aruncat publicului si ascultatorilor o franghie cu care acestia au putut si pot face o calatorie inapoi in timp, catre eternele ape albastre ale lagunei venetiene, ape ce au cunoscut iubirea, tradarea, moartea, sinuciderea si tot felul de alte pacate si ispite carnavalesti. Nu pot sa nu ma gandesc la superbul preludiu al „Giocondei”, care ne instaleaza in Venetia Renasterii sau la mirificele arii „Voce di donna” (ale personajului La Cieca, cersoatarea oarba, mama Giocondei), „Stella del marinar” (scurta, dar puternica arie a Laurei Badoero, rivala Giocondei), „Cielo e mar” (deja celebra romanta a tanarului Enzo Grimaldi, principele impartit intre cele doua femeie: Laura si Gioconda), terifiantul monolog „Si, morir ella de” (in care sotul Laurei, senatorul Alvise Badoero, isi varsa magnificul venin pe o muzica ce aminteste, in mare parte, de marele monolog al lui Iago din „Otello” al lui Verdi) sau melancolica „Suicidio” (vorbe rostite de o disperataGioconda, la un pas de o moarte violenta prin otravire). Si nu pot sa uit deja cliseicul „Dans al orelor”, ca parte a divertismentului din Actul al III-lea, la balul dat de Alvise.

Iata prin cate stari te poate duce muzica: de la viata la moarte, de la teroare la stralucire, de la iubire la ura. Nu cred ca exista arta mai completa si complexa decat muzica – muzica ce ne inalta si ne da speranta de iubire si viata!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s